Tango înseamnă să te joci cu fiecare sentiment carnal, cu fiecare mângaiere, să simţi, să te laşi vrăjit, să dansezi cu fiecare respiraţie. O ceartă, o împăcare, o ofertă, un refuz, asta înseamnă tangoul.
Tango-ul în sine imprimă un sentiment acaparator dar în egală măsură o renunţare evidentă.
Da, tango-ul înseamnă toate la un loc şi fiecare pe rând, asemeni unei femei pasionale prinsă într-o aventură explozivă în afară unui cămin liniştit.
Tango-ul e ca o furtună, ca marea: nu vrei să se întâmple dar te bucuri dacă îl trăieşti.
Tango-ul te învaţă să accepţi, să te bucuri, să primeşti şi să dai.
Tango-ul e imprevizibil şi totodată plin de paradoxuri existenţiale, asemeni unui "NU" spus în şoaptă, timid, atunci când răspunsul este de fapt "DA".
Tango-ul s-a născut undeva între 1880-1890 ca dans arrabalero, din cartierele mărginaşe ale Buenos Aires-ului, iar începând cu anul 1889 a fost definit ca fiind o "sărbătoare şi dans al negrilor şi al ţăranilor în America". Dansul de tango nu era pe atunci sentimental, ci viclean, de o cochetărie neruşinată, fiind iniţial exersat de bărbaţii care îşi aşteptau rândul la prostituate.
Începuturile masculine ale dansului de tango nu au nimic de-a face cu homosexualitatea, orgoliul bărbaţilor de a demonstra cele mai interesante mişcări de dans ţinea pur şi simplu de un anume sentiment viril. De altfel, J.L. Borges îşi amintşte că în copilăria sa „...la colţuri de stradă, perechi de bărbaţi dansau tango, pentru că femeile nu luau parte la un dans atât de licenţios şi de viciat".
Mai târziu, tangoul a fost adoptat şi în cercurile înalte din Buenos Aireis, sub influenţa pariziană, pentru ca, ulterior, să îşi facă intrarea şi în teatre şi în alte locuri frecventate de lumea bună. Tangoul a devenit în acest fel, un fenomen cultural şi intelectual de un rafinament extraordinar şi unul dintre cele mai cunoscute şi răspândite dansuri şi muzici din întreaga lume.
La începutul anilor 1930 sunt aduse nuanţe sentimentale şi dramatice în tango, care reflectau criza economică şi influenţele dictaturii militare asupra societăţii argentiniene. La începutul anilor '50, cinematograful aduce în atenţia publicului noua modă, jazz-ul, care pune treptat tangoul într-un con de umbră. Este momentul în care se afirmă Astor Piazzolla.
După epoca de glorie a lui Piazzolla, începând cu anii '80, tango nuevo devine un fenomen cultural, iar tangoul din toate timpurile şi stilurile este redescoperit cu frenezie.
Să scrii despre tango, înseamnă să îţi pui sufletul pe tavă, înseamnă să atingi cuvintele cu tandreţe, ca pe un partener, ca atunci când spui o poveste cu pasiune.
Tangoul în stare pură, este o întâlnire incognito, este o amantă pe care vrei să o păstrezi doar în imaginaţie.
Aşteptare, suspans şi cântec...
Ca să îl poţi dansa, trebuie mai întâi să simţi, nu să înveţi!
Tangoul e ca e ca iubirea: pasional şi plin de dorinţă.
Tangoul este un sărut care aşteaptă să fie primit, e ca o declaraţie nefăcută, ca o dorinţă nerostită.