Mai multe legende, mituri si povesti s-au spus despre Dochia si cojoacele ei. Una dintre povesti este despre Dochia pe post de Soacra haina si suna astfel:

Se spune ca demult, demult de tot, traia o baba pe numele ei Baba Dochia. Baba asta avea un baiat frumos, frumos de si soarele se oprea in loc si zambea cand il vedea. Baiatul, pe numele
lui Dragobete, era renumit pentru frumusetea sa. 
Cu toate ca era curtat de multe fecioare, tanarul purta admiratie si loc in inima sa doar pentru o singura fata. 

Batrana Dochia nu o avea la inima pe fata de care se indragostise feciorul ei si cauta tot timpul sa o necajeasca ca sa o alunge de langa fiul ei. Astfel, intr-una din dati, se povesteste ca Dochia a trimis-o pe tanara fecioara la rau, in totiul iernii, cu un ghem de lana neagra, si i-a spus sa nu vina acasa la feciorul ei, pana nu a reusit sa albeasca intregul fir din ghemul dat.
Fata a plecat la rau. Afara era un ger napraznic si apa raului era inghetata. S-a chinuit sa spele lana pe care o primise de la Dochia, dar mainile ii inghetasera si lana tot neagra era! Cu mainile degerate si plangand cu lacrimi fierbinti, se uita descurajata la lana neagra care nu vroia sa se albeasca, indiferent cat s-ar fi chinut ea sa o spele!

Atunci, din senin, langa ea, a aparut o Zana, care i-a daruit o floare si i-a spus sa spele lana cu ea ca sa se albeasca. Apoi, a disparut ca prin farmec. Fata asa a facut, iar lana s-a transformat pe data in cel mai imaculat alb!

Cand a ajuns inapoi acasa si i-a povestit Dochiei toata intamplarea, aceasta a rams surprinsa si s-a gandit ca a venit probabil primavara. In acea seara, s-a hotarat sa plece cu oile pe munte a doua zi chiar din zorii zilei. 

A pornit de dinainte de rasaritul soarelui, purtand pe ea douasprezece cojoace. Cand a ajuns aproape de amiaza si a inceput sa urce pe munte, soarele a inceput a incalzi mai tare, iar Dochiei, din cauza efortului de a urca muntele i se facu cald. Incepu sa isi lepede cate un cojoc. Pe masura ce urca pe munte, soarele o incalzea si mai tare si ei i se facea si mai cald. Astfel, isi lepada toate cojoacele. 

Si iata ca, ramase doar intr=o camasuta si o ie, cu o bundita si atat, cand era aproape inaite sa se lase  Soarele pe dupa munte. Dochia ajunse sus pe creasta cu mioarele sale, doar ca, de indata ce incepu a se inopta, vantul se porni a suiera pe creasta Ceahlaului si incepu sa traga si sa bicuiasca cu rafale puternice si un viscol se napusti peste oi si peste pastorita Dochia. Nu era pregatita sa infrunte taman acum gerul si viscolul, cojoacele si le aruncase pe drum si nu putea merge inapoi sa si le caute pentru ca era noapte. Vantul a continuat sa suiere si sa aduca cu sine un ger de Boboteaza si a suierat si a suflat astfel pana in zori. A doua zi, cand Soarele si-a ivit primele Sale raze pe dupa creasta Ceahlaului, o luminat in culori de curcubeu o pastorita de gheata, laolata cu o mica turma de mioare care se gramadisera toate una intr-alta de atata frig si ger si inghetasera astfel, intr-o stranie stana de piatra.

O alta poveste despre Dochia este cea in care este prezentata ca fiind sora lui Decebal, o tanara viteaza si frumoasa, pe care Traian a vrut sa o ia cu el, dar pe care tanara l-a refuzat si a preferat sa se transforme in stanca decat sa plece cu Imparatul Roman din Dacia.

Dochia ca simbol al  Primaverii, ca Zeita a Padurii

Mai putin cunoscut in Romania de azi este mitul Zeitei Mame, care este Protectoarea Naturii si, care, in fiecare Primavara, se preschimba din Zeita care protejeaza animalele si plantele pe durata anotimpului rece, in Zeita Florilor, a Renasterii si a revenirii la viata a tuturor vietuitoarelor din perioada de hibernare. Dochia, Zeita Mama care se ingrijeste de vietuitoarele Padurilor, de copaci, de flori, de apele raurilor, de cantecul pasarilor si de vantul care canta in frunzele codrului.
Ea, cu matia ei formata din frunze si licurici, cu fluturii pe care ii trimite din floare in floare, cu praful sau magic pe care il sufla peste intreaga padure ca sa o trezeasca la viata in noul an care incepe o data cu prima Luna Noua din Martie. 

Arhetipal, mitul Dochiei in sine este despre Renastere, despre Noul An, despre ce lasam in urma pentru a putea sa ne pregatim sa primim NOUL in viata.

Astfel, Primavara, reprezinta in esenta insasi Spiritul Dochiei, acel spirit pe care fiecare dintre noi il purtam in Sine si, care, ne motiveaza sa cautam cu speranta noi inceputuri ori de cate ori ni se pare ca drumul ar fi ajuns la un sfarsit sau, mai rau, ca ar fi fara de sfarsit!